Din cele mai multe poezii, vedem în Alexandrescu o pornire firească spre o cugetare mai înaltă, mai abstractă, spre meditaţie; şi dacă adeseori versurile lui sunt încete şi greoaie, deodată o lovitură de aripă ne vesteşte urcarea apropiată. Şi în adevăr poetul se avântă înălţându-se într-un sbor falnic, pentru a pluti apoi în văzduhul liniştit: de acolo, pământul acesta i se pare ca o jalnică vale de plângeri, departe, departe, în care ne frământăm în zadarnice şi neputincioase svârcoliri. Pentru a pluti aşa de sus, Lamartine îi mai împrumută câteodată puternica lui aripă. Încet sau deodată poetul cade apoi din nou pe pământ...
Poetul vesteşte, preamăreşte, evocă şi pe urmă se opreşte deodată. Părându-i-se c-a mers prea departe, bănuiala îi muşcă sufletul şi-l face să se întrebe: dar dacă nu se va întâmpla? Farmecul e rupt. Plumbul din aripă atârnă şi vulturul cade din înălţimea albastră a nădejdilor, pe pajiştea verde a bănuielilor... În afară de asta, Alexandrescu mai e şi un intelectual, un cugetător îndrăgostit nu numai de largi gânduri, ci pornit şi spre o cercetare mai amănunţită. Talentul lui de cercetare, de analiză, pornit spre idei, spre pilduiri, sprijinit şi de o mare putere de observaţie a împrejurărilor din afară, şi mai ales de un puternic simţ moral au făcut din el un fabulist şi un satiric, de un însemnat înţeles social (...)
criticul Eugen Lovinescu
