Cele patru anotimpuri. Proiecte de trecut - Ana Blandiana

..numai 9 lei!

Am început să scriu proză după ce împlinisem 30 de ani şi după ce publicasem cinci sau şase volume de poeme, într-un moment în care am simţit că trebuie să pun între realitate şi poezie mai mult decât meditaţiile pe care le publicam săptămânal în revistele literare. Mai precis, am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu mi-era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Era o obligaţie pe care o aveam în egală măsură faţă de poezie şi faţă de realitate, pentru că, în mod evident, realitatea trebuia exorcizată prin scris, şi, dacă nu mă hotăram să folosesc mijloacele de îngânare ale prozei, nu-mi rămânea decât să asist la sacrificiul poeziei, obligată să alunge demonii, transformându-se în înger exterminator. De altfel, am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase… Scrierea prozei mi-a dat sentimental nu numai că pun astfel poezia la adăpost de realitate, ci şi că mă apăr, închizând-o în carte, pe mine însămi de ea… (Ana Blandiana)